Lithium ( partea a IIa)

Lithium partea I – AICI

Nu m-aș sinucide niciodată, n-aș putea să îmi rănesc familia atât de tare.

            Dar și acum îmi doresc să mor. Nu înțeles sensul vieții. E o suferință continuă care se va termina doar odată cu moartea. Oricâte momente fericite ar exista în viața unui om, tot cele tragice vor prima în amintiri.

lithium
sursă HuffPost

            Îmi imaginam că mă arunc de pe bloc. Îmi imaginam căderea în gol ce avea să dureze doar câteva secunde, dar care ar fi părut ore. Ce lin și liniștit aș fi căzut. Ce fericită aș fi fost zburând. Îmi imaginam impactul cu asfaltul și părea atât de real, atât de dur, atât de adevărat. O moarte urâtă, împrăștiată.

Viața m-a pus față în față cu două astfel de sinucideri. Nu sângele m-a marcat, nu corpurile strivite și îndesate. Punerea cadavrelor în sacul negru și aruncarea lor în dubă a fost ce mi-a rămas pe retină.

            Îmi imaginam că mă duc la lacul cu lebede și rățuște, urcam scările pe ponton și îmi aprindeam o țigară pe margine uitându-mă la soare cum apune, la cerul roșu, la reflexia lui în apă. Iar după ce aș fi terminat țigara, aș fi sărit în lac. O săritură atât de naturală. Și odată ce aș fi atins apa, nu m-aș fi luptat cu ea și nici cu mine. Am fi fost amândouă atât de calme. Eu cu apa, împreunate, pentru totdeauna. Deși ideea de a te sufoca, îneca pare îngrozitoare, pentru mine reprezenta perfecțiunea.

LITHIUM

            Îmi imaginam că îmi tai venele. Sentimentul de a îmi tăia venele era atât de real încât parcă simțeam durerea cum îmi străpunge antebrațul în acele exerciții de imaginație. Mi le tăiam adânc, pe ambele mâini, pe lungime și timpul trecea atât de greu și respirația îmi era din ce în ce mai înceată și eu eram atât de calmă. Îmi vedeam sângele cum mă acoperă și eu zâmbeam. Amețeam gândindu-mă că mi se scurge tot din mine, dar era doar o psihoză.

LITHIUM

            Îmi imaginam că iau un pumn de pastile. Le număram cu voce tare și aveam pregătită sticla cu apă de lângă mine. Aveam să adorm, să adorm așa cum nu am mai dormit de luni de zile din cauza insomniilor. Voi fi dormit în sfârșit! Și acum, pe vecie. Ce sentiment frumos, ce eliberare!

LITHIUM

            Îmi imaginam că mă duc în pădure. Că voi bea o Cuba Libre, voi fuma o țigară și mă voi urca în cel mai ascuns copac din inima pădurii și mă voi spânzura. Ce senzație! Să sari de pe creangă cu un curaj de om puternic ( dar eu eram atât de slabă… ) și să îți rupi gâtul ( în cel mai fericit caz), sau să te sufoci până când nu va mai fi nimic, nicio urmă de aer proaspăt.

LITHIUM

            Îmi imaginam că mor fericită, așa cum nu am fost niciodată. Că îmi înfig o seringă de heroină în venă, cu mult prea multă heroină pentru corpul meu și voi muri atât de împăcată, c-un zâmbet tâmp pe față!

LITHIUM

            Îmi imaginam că voi fi ucisă. Cât de ușor ar fi fost să fiu omorâtă! Nici eu n-aș fi depus niciun efort și nici familia mea nu ar fi aflat de cât de mult îmi doream să mor. Ar fi fost perfectul perfectului!

Urmăream documentare cu criminali, filme polițiste și în locul victimelor eram eu. Îmi era într-un fel milă de ele, dar pe cealaltă parte mă gândeam :

  • Ce bine de ele!

Ele nu mai sunt. Eu mai sunt.

Ele nu au vrut să moară. Eu vreau și pe mine nu mă ucide nimeni?

Umblam singură pe stradă la ore târzii în zone ciudate ale orașului. Recunosc, aveam emoții și mă strângea ceva în piept la gândul că poate cineva mi-ar face rău. Și totuși continuam să fac asta sâmbătă de sâmbătă fără succes.

Nimeni nu mă voia. Nici măcar pentru a mă omorî!

            Îmi imaginam că mă îmbolnăvesc grav: o formă de cancer ce nu poate fi tratată. Nu aș fi dorit să mor în chinuri, dar era o scuză perfectă pentru sinucidere, o formă mai ușoară de acceptat pentru cei din jur. Mă gândeam că dacă îmi repet că mă voi îmbolnăvi, că voi muri, corpul meu va reacționa gândurilor negative și se va umple de celule canceroase, mă va asculta și mă va omorî, așa cum îmi doream.

Se spune că atragi ceea ce îți dorești. Moartea nu m-a dorit, indiferent de cât de mult mi-am dorit-o eu.

LITHIUM

            Îmi imaginam că mor! Că moartea este singura posibilitate de a încheia totul, toată durerea pe care o aveam în mine.

            Știi când lumea spune că simte un gol în piept?

            Eu simțeam permanent un cuțit în mijlocul pieptului. Și câteodată, îmi doream atât de mult să fie real!

            Îmi doream să mor!

            Eram depresivă?

            Testele au spus că da, studiile mele spuneau că da, psihiatrii ar fi spus că da.

            Eu zic că nu.

            Eram tristă!

            Eram foarte tristă!

            Depresia e o boală, depresia nu o poți controla, depresia se tratează.

            Tristețea mea era reală și foarte bine motivată.

            Fericirea e o iluzie, e o stare de moment, un sentiment de bine trecător, e ceva ce am simțit, ceva ce mi-a plăcut, ceva ce m-a păcălit.

Fericirea e un gigolo. Știi că trebuie să o plătești la sfârșit. Cu cât e mai multă, cu cât te simți mai bine, cu atât o plătești mai tare. Dar vrei fericirea deși conștientizezi că la sfârșit va pleca.

Fericirea e un orgasm. Durează doar câteva secunde, deși muncești mai mult pentru a ajunge acolo. Muncești cu speranța să ajungi acolo, la climax. Câteodată îți iese, câteodată nu. Și când îți iese, se duce imediat. Te bucuri câteva secunde, după care te trezești la realitate. Dacă ai noroc, ai parte de o îmbrățișare și un sărut după. Dar câte partide de sex se încheie așa și nu numai cu o țigară?

Așa e și cu fericirea în viața. Uneori apare de mai multe ori, alteori te lupți degeaba și într-un final rămâi doar cu urme de parfum și gust de tutun.

* a 2a parte din seria ,, Lithium”, pentru a 3a parte click AICI

* ficțiune – a nu se confunda cu articolele personale

Tagged
%d blogeri au apreciat: