Pleaca vara

Vara s-a supărat pe noi şi-a plecat alergând spre nişte oameni mai buni.
Şi vine toamna plângându-mi anul ce stă să apară prin octombrie. E geloasă pe zâmbetele noastre false şi tună de nervi.
Ştie că nimic nu e real, că ne agăţăm de un fir ce stă să se rupă, dar pe care ne chinuim zi de zi să-l mai lipim puţin. Poate, poate, n-o să cădem.
Vine frigul, ne îngheţă sufletele şi ne obligă să ne închidem în noi, să surâdem doar că aşa trebuie, să plângem forţat pentru că aşa ne-a fost dat, să ne prefacem că ne iubim.
Şi nici măcăr nu ne încălzim mâinile şi buzele… le lăsăm să se usuce în loc să ni le apropiem, să cunoaştem pasiunea.
Am putea renaşte focul şi poate nu ne-ar mai fi aşa frig unul cu celălalt, dar NU! Ne prefacem că aşa e iubirea, rece. Aşa e a noastră, s-a născut printre frunze moarte, dar asta nu înseamnă că ea nu poate fi vie.
Am putea face să fie vară tot timpul, dar unul dintre noi nu vrea să cadă sclav dragostei şi se lasă dus de orgoliu, umbra însă-l dă de gol, îi este ruşine să recunoască că poate iubi.
Eu iubesc şi vara, şi toamna, şi iarna, şi primăvara şi văd cum anotimpurile trec pe lângă noi, prin tine, şi-i dicteză sufletului…

%d blogeri au apreciat: