Corbului meu mort

Eu nu plâng corbul ce-a murit acum două zile, de frică să nu-mi ardă obrajii.
Eu râd în nepăsare, chiar de ochilor mei le este dor de zborul lui negru.
El îmi întuneca viaţa. Urăsc lumina.
Dar într-o noapte ploioasă, printre fulgere şi picuri mari, nu l-am observat. Şi eram c-o cioară.
El, supărat. Şi-a rupt aripile.
Si cum fără să zboare nu mai avea motive să trăiască, s-a sinucis în soare.
L-am găsit cu ochii goi, i-am cerut iertare şi-am plecat lăsându-l să putrezească în linişte, fără bocetul meu surd.
Eu nu plâng corbul, chiar dacă mă doare pieptul. Cine să-l mai ciupească acum?
Şi totul, din cauza unei ciori!

Tagged ,
%d blogeri au apreciat: